Cândva, am fost și eu întrebat, așa cum sunt întrebați toți copiii: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. La vremea aceea, până și mie îmi era clar că exista un răspuns la modă printre băieți: astronaut sau, dacă voiam să par mai modest, aviator. Nu cunosc vreun băiat care să nu fi visat de mic cucerirea cerului…
Problema mea era că îmi luasem destul de timpuriu un erou de film drept model, și nu unul oarecare: Superman… În acel film nu cânta nimeni, dar acea muzică fascinantă care însoțea mereu acțiunile personajului titular a devenit, fără ca eu să fiu conștient de acest lucru, parte integrantă a reluărilor imaginare sau a fanteziilor pe aceeași temă pe care mi le derulam zi de zi în joaca mea de copil.
Spunând toate astea, îmi dau seama că la un moment dat muzica a făcut parte din viața fiecărui copil la fel de intens, ca un acompaniament de fundal pentru eroii sau prințesele care reprezentau inocent suma valorilor demne de urmat în viață. Evident, pierderea ulterioară a inocenței a adus după sine modificări de percepție, deci și de valori.
Revenind strict la cazul meu, ca și copil, am observat în jurul meu că muzica are puterea de a transforma oamenii și că cel care generează muzica este văzut ca o necesitate, deopotrivă admirat și încurajat să continue ceea ce face. Vorbesc aici despre petrecerile familiale și despre atmosfera generală a anilor ’80, în care muzica era o forță de distragere de la problemele deseori nerezolvabile ale acelor vremuri.
De fapt, cam ca și acum…