Blog

Foarte vagă terminologia… ARTIST… MUZICIAN… Pentru unii este doar greierele din fabula cu furnica, pentru alții este idolul și idealul în viață, pentru restul – dacă nu e la televizor, nu există. Nu este vorba numai despre România.

Oricum ar fi, nici măcar un profet nu e ascultat în patria sa, dar un greiere? Niciun artist serios nu își dorește adulație; vrea doar să îi fie luată în seamă părerea. Chemarea artistică la asta se referă: la comunicarea prin orice mijloc a acelui ceva care urlă îninterior, neînțeles dintotdeauna. Artistul devine astfel simplul transmițător al unui mesaj care se referă la altceva decât supraviețuirea în cicluri de 24 de ore… Se referă la TRĂIRI.

Am fost de multe ori întrebat cum este trecerea de la rolul de solist la cel de dirijor.

Este mai mult o pendulare decât o trecere. Și dirijorul este tot un fel de solist, dar care cântă la… orchestră. Nu e un instrument ușor de mânuit, fiecare piesă componentă fiind vie și cu o personalitate proprie. Bineînțeles, acum mă joc puțin cu cuvintele și cu imaginile, dar cam așa este. Cele două ipostaze se completează reciproc; personal, cred că un șofer este un mai bun pieton…

Îmi pun mari speranțe în noua generație de politicieni și intelectuali (în practică, termeni ușor incompatibili). Cred că se va ajunge la o saturație a surogatelor, a proastei calități și a ignoranței. Deja sunt semne de schimbare prin rândul tinerilor; cred în ei și în noi, fiindcă – așa cum spune o piesă foarte cunpscută – „NOI suntem Lumea“ (We Are the World) și totul pornește de la Eu și Tu.

Capabil de mari concentrări energetice; câteodată poate prea puțin curios și îndrăzneț, iată Marele Public. Dar nu o zic aici ca defect, ci ca timiditate ce poate fi ușor tratată prin evenimente „curajoase“, iar premisele sunt deja conturate de ani buni. Ele trebuie doar „umplute“, ca într-o carte de colorat pentru copii.

Este foarte clar că realizarea unui conținut consistent din punct de vedere artistic necesită convergența multor energii, dintre care cea financiară nu este deloc de neglijat. Sistemul cultural de stat este simplu și ieftin, dar poate fi efcient doar dacă îl înțelegem și îl folosim; cu toții suntem de acord că educația este importantă și că poate fi făcută intr-un mod inteligent, dar îi acordăm mai puțină atenție decât altor activități recreaționale…

E un întreg lanț al slăbiciunilor: un confort urban scăzut va altera negativ decizia deplasării la un spectacol seral, de unde apare căutarea altor refugii domestice de distragere din cotidian (distracții) – televizor, internet etc., de unde apar obișnuința și chiar dependența de „acasă“. Cu atât mai mult va fi mai difcil dacă o ieșire în societate presupune și un anumit cod vestimentar, iar afară e… noroi sau gheață (exemple nealese întâmplător).

Evident, mi-ar face mare plăcere să apară interesul publicului pentru o extindere a plajei de genuri muzicale cu sonoritate simfonică, astfel încât să ajungem de la consumul răvășit al unor muzici ușoare la consumul ușor al unor muzici mai… răvășitoare.

Totul a pornit de la sarcina realizării unui concept pentru Concertul de Anul Nou din 2015, de la Teatrul Național de Operă și Balet “Oleg Danovski” din Constanța.

Deja binecunoscut, modelul vienez al unui astfel de concert este acela care face să răsune în principal valsurile și polcile familiei Strauss, pe lângă alte bijuterii ale muzicii clasice. Totul frumos, dar…deja banalizat prin toate spectacolele îndoielnice care au de obicei în titulatură ceva pompos, pe lângă nelipsita „Vienna“.

Din start am știut că ne trebuie altceva, dar care să fie totuși la fel de binecunoscut publicului larg din România. Văzând în acest proiect o posibilitate de a-mi pune în practică câte ceva din gândirea utopică – aceea care vede absolut toți oamenii capabili de progres (și) prin artă -, am căutat ideea care să vorbească tuturor pe aceeași limbă. Practic, am făcut un pod între generații (și statusuri sociale), prin muzică. Succesul în alte genuri muzicale nu trebuie văzut cu invidie sau tristețe, ci trebuie folosit eventual ca ghidaj al unei posibile deturnări calitative.

• 

Cultura se ocupă cu… cultivarea; deci nu ar fi deloc greșit să spun că, în varianta oferită de noi, rezultatul sonor obținut este unul comparativ cu fructele unui pom altoit. Același fruct, dar altă calitate: „A Whole New World“, așa cum zice și titlul ales de doamna Daniela Vlădescu.

Pe de altă parte, eleganța și luxul nu sunt neapărat opulente, dacă rămân în anumite limite de accesibilitate. Cred că trebuie depășite prejudecățile așa-numitului „entertainment“; ne putem relaxa și distra foarte bine la teatru, unde între scenă și public avem un continuu transfer de energie vie.

De fapt, cu asta se ocupă artiștii: cu sleirea personală în folosul altora, așa cum se zice: „Viață de artist: noaptea – vesel, ziua – trist.“

Pentru această întrebare vă recomand să citiți subiectele din „Boema” lui Puccini sau din „Onoare Țărănească” (nu știați că așa se traduce „Cavalleria Rusticana”, nu-i așa?) a lui Mascagni. Este vorba despre povești din viața cotidiană, încă de mare actualitate – cu iubiri neîmplinite, răzbunări din gelozie, probleme de rang social, artiști săraci și moarte prematură a iubitei – plasate la oraș, respectiv la sat. Oare se adresează aceste subiecte numai unei elite?

Mai mult, știm bine câți oameni care au reușit în viață au pornit de jos și nu văd cum un asemenea om ar putea uita ce înseamnă lipsurile materiale, în detrimentul calităților personale, ale studiilor oricât de înalte sau ale inteligenței. Cred că ar trebui să ajungem să vedem spectacolul ca pe o necesitate, ca pe o oglindă socială care respiră cu noi, nu ca pe un privilegiu. Pe undeva ne-a rămas întipărită imaginea burgheziei din lojile sălii de Operă, dar de multe ori avem tendința de a uita că trăim alt regim politic și alte vremuri, pentru care mulți oameni din diferite contexte sociale și-au sacrificat viața.

Departe de mine demitizarea eleganței și a bunelor maniere! Din contră, cred că accesul publicului larg și al copiilor în sălile frumoase ale instituțiilor de cultură generează o elevare a spiritului prin valorile conservate și prezentate acolo.

Aici amintesc de fabula cu greierele și furnica și de teribilul moment în care muzicienii profesioniști sunt întrebați: „Bine, faci muzică, dar ce muncești?”. Acum cred că pot răspunde: ca artist, duc muncă de lămurire în legătură cu importanța invizibilului din viața oamenilor, iar ca om, mă consider responsabil pentru bunăstarea aproapelui meu.

Din nou, pentru pragmatici spun că în conformitate cu „moderna” lege a atracției universale, ca să primești ceva trebuie mai întâi să dai. „Dăruind vei dobândi”, mai pe limba noastră. Și acum întrebarea se pune: dacă nu am avea cui să dăm, cum am putea primi ceva? Totul ar stagna în cazul în care toți ar avea de toate.

Unde ar mai fi distracția, nu?…  

Consider că până și cei care cerșesc fac o muncă în folosul comunității, fiind de fapt niște bancomate de depunere ale Universului. Adică în mecanismul economic, pentru a face banii să circule cu folos, avem nevoie de nevoiași. Poftim, am zis ce cred eu. Se zice că a spune fix ce gândești este permis numai copiilor și nebunilor… iar eu nu mai sunt copil.

Acum să vezi dezbateri…

Departe de o abordare facilă sau de o coborâre mercantilă a ștachetei calitative, acest concept și-a dovedit în timp utilitatea în deschiderea apetitului cultural muzical în rândul tinerilor (și al celor etern tineri), fiind un mijloc de tranzit de la genurile populare la cele culte. Repertoriul vizează și piese mai puțin cunoscute din cauza lipsei de acces la mediile conexe originare (filme vechi, imprimări rare), clasicul la care mă refer în moto fiind cel deja testat ca fiind bun de către generațiile precedente. Este pe undeva o obligație și o formă de respect pentru cei deveniți eterni. Sau, pentru cei mai pragmatici, este o recomandare de investiție pe termen lung.

Este muzica este un limbaj universal?

Muzica a trecut multe frontiere și a comunicat codificat – la nivel subconștient – multe mesaje despre un popor. Tristețea și veselia sunt coduri valabile până și în regnul animal, iar această vibrație a aerului pe care o numim „muzică” își găsește rezonanța la nivel celular.

Mă gândesc la un exemplu inedit de rezonanță între popoare, mai precis între poporul român și cel evreu. Puțini știu că multă din muzica evreilor așkenazi din estul Europei are o mare influență românească, muzicanții evrei numiți klezmorim culegând multe din dansurile întâlnite în peregrinările lor.

Un exemplu fabulos de export indirect din muzica românească poate fi ascultat în formă brută inserat în centrul piesei swing în care fusese transformată de orchestra lui Benny Goodman, ca piesă-titlu a filmului american din 1944, „And the Angels Sing”. Îmi pare rău că limbajul scris nu îmi permite să v-o fredonez aici și acum, dar vă îndemn să aveți răbdare să o ascultați integral aici:

Veți înțelege și veți simți aceeași uimire pe care am simțit-o și eu (e adevărat, eu cântasem piesa cu taraful constănțean în care mi-am petrecut tinerețea muzicală). De menționat, discul de pe care eu ascultam piesa venise din Germania și era o colecție Paramount Greatest Hits. Pornind frenetic căutarea detaliilor despre această inadvertență stilistică, a trebuit să aștept era internetului ca să dezleg misterul: clarinetistul Ziggy Elman preluase piesa de la un grup klezmer, care o preluaseră de la colegii de breaslă din zona Moldovei. Am prezentat cu succes tot studiul meu de detectiv ca referat la unul dintre cursurile de folclor de la Conservator…

Muzica și poezia au fost dintotdeauna bune surori, aproape gemene. Bunăoară, melosul limbilor vorbite este bine definit și foarte diferit de la popor la popor, ba chiar la nivel de regiuni. Ca exemplu, vă rog să comparați inflexiunile melodice ale ardeleanului domol cu cele din dulcele grai moldovenesc…

Apoi, în poezie și în muzică avem ritmuri și cadențe. Ce poate face muzica, văzută ca limbaj abstract de comunicare emoțională, este să suprapună în armonie mai multe mesaje simultan. Armonia nu înseamnă numai consonanță, ci și disonanță. Citându-l pe Caragiale din postura de pedagog de școală nouă: „Muzica iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut… (pântre dinți, aparte, școlarului:) Ia sama doară să nu ți le gâghil eu ție într-un mod neplăcut!”.

Unul dintre cele mai eficiente modele de diseminare a unui mesaj verbal cu ajutorul muzicii mi se pare imnul umanitar UNICEF, „We Are The World”, pe care într-un fel sau altul l-am găsit bine ancorat în mentalul colectiv. Să ne imaginăm acel mesaj citit cu mult aplombde un membru al asociației la oricât de multe posturi radio-TV.

V-ați prins?…

Mesaje sofisticate, transmise către publicul larg…
Printr-un mijloc eficient: traducerea tuturor textelor cântate și sub/supratitrarea în timp real. Acel „La șapte mii cantare” al lui Toto Cutugno pe care îl cântam din toți rărunchii în copilărie va deveni „Lăsați-mă să cânt!”, iar celebrul, de pe acum, „Liviu Chițălău” va fi deconspirat ca fiind „Leave the kids alone”, prin urmare „Lăsați copiii în pace!”. Bineînțeles, muzica aleasă va fi în concordanță cu publicul țintă și cu nivelul de înțelegere scontat.

Astfel, concertele vocal-simfonice începute în anul 2015 și desfășurate în continuare la „Oleg Danovski” din Constanța au atras mulți spectatori noi prin puntea creată între ansamblul complet de operă (orchestră, cor, soliști) și genuri muzicalede larg consum (pop, rock, jazz, film/animație).

• 

Cândva, am fost și eu întrebat, așa cum sunt întrebați toți copiii: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. La vremea aceea, până și mie îmi era clar că exista un răspuns la modă printre băieți: astronaut sau, dacă voiam să par mai modest, aviator. Nu cunosc vreun băiat care să nu fi visat de mic cucerirea cerului…

Problema mea era că îmi luasem destul de timpuriu un erou de film drept model, și nu unul oarecare: Superman… În acel film nu cânta nimeni, dar acea muzică fascinantă care însoțea mereu acțiunile personajului titular a devenit, fără ca eu să fiu conștient de acest lucru, parte integrantă a reluărilor imaginare sau a fanteziilor pe aceeași temă pe care mi le derulam zi de zi în joaca mea de copil.

Spunând toate astea, îmi dau seama că la un moment dat muzica a făcut parte din viața fiecărui copil la fel de intens, ca un acompaniament de fundal pentru eroii sau prințesele care reprezentau inocent suma valorilor demne de urmat în viață. Evident, pierderea ulterioară a inocenței a adus după sine modificări de percepție, deci și de valori.

Revenind strict la cazul meu, ca și copil, am observat în jurul meu că muzica are puterea de a transforma oamenii și că cel care generează muzica este văzut ca o necesitate, deopotrivă admirat și încurajat să continue ceea ce face. Vorbesc aici despre petrecerile familiale și despre atmosfera generală a anilor ’80, în care muzica era o forță de distragere de la problemele deseori nerezolvabile ale acelor vremuri.

De fapt, cam ca și acum…

Apetit? Din plin! Problema este de gusturi. Bine, și de educație. Totul pornește din familie, din nucleul social. Acolo se primesc valorile care vor fi puse în cutia neagră a individului pentru toată viața. Este aproape imposibil de umblat la acel cufăr, discordia dintre oameni având loc la acel nivel intim. Cărțile de psihologie ne învață să umblăm cu mare grijă atunci când educăm copii după cei „șapte ani de-acasă”. Orice încercare neavenită poate deruta, atâta timp cât o valoare nu este înlocuită cu alta, de preferat cu una certificată și filtrată de toate generațiile anterioare nouă.

Un exemplu foarte potrivit poate fi găsit în tot ce înseamnă „poveste”. Povestea rămâne singura metodă eficientă prin care se poate înlocui o altă poveste. Luați o carte, un film, un libret de operă sau o piesă de teatru. Toate spun o poveste, care dacă este bine aleasă, va putea schimba o persoană din temelii. Nu am amintit despre operă degeaba, evident. Majoritatea operelor sunt bazate pe texte literare, fie ele romane sau piese de teatru.

Pot să spun, fără frica de a fi judecat de colegii specialiști, că opera a reprezentat în perioada de început ceea ce reprezintă filmul în zilele noastre. Ca nu cumva să par prea modest, mărturisesc că am realizat un doctorat științific cu titlul „Simfonismul Cinematografic”, pe parcursul căruia am descoperit și învățat multe lucruri puțin cunoscute, legate mai ales de fenomenologia percepției audiovizuale în film. Desigur, nici partea istorică nu a fost una lipsită de mirări, în zorii cinematografiei proiecția peliculelor fiind acompaniată pe viu de orchestre sau măcar de un pianist.